În urmă cu 40 de ani se pare că s-a îndeplinit unul dintre cele mai mari țeluri ale secolului XX, aselenizarea. Misiunea care a făcut posibil acest fapt se numea Apollo 11 și l-a avut în frunte pe Neil Armstrong. Evenimentele, atât cele de la centrul spațial Kennedy cât și cele din spațiu, au fost urmărite de milioane de oameni cu sufletul la gură, printre care și români: România (Republica Socialistă a României cum era denumită atunci), fiind singura țară din blocul comunist care a transmis evenimentul la televizor.

Pe 16 iulie 1969 racheta Saturn V, care transporta modulul selenar, era pregătită de lansare. La bordul ei, pe lângă Neil Armstrong, mai sus menționat, se mai aflau și astronauții Michael Collins și Eugene Aldrin.

După 12 minute de la lansare, racheta era deja pe orbită circumterestră, şi după o rotaţie şi jumătate, comandantul misiunii a primit undă verde pentru a începe călătoria spre Lună. După trei zile, cei trei astronauţi ajungeau pe orbita lunară. Pe 20 iulie 1969, Armstrong şi Aldrin s-au urcat în modulul lunar şi au început coborârea spre satelitul natural al Pământului.

La scurt timp, modulul Vulturul atingea suprafaţa selenară. După alte şase ore de pregătiri, Armstrong cobora pe Lună, sub privirile a peste jumătate de miliard de oameni din întreaga lume care urmăreau la televizor evenimentul.

Cuvintele propunţate de astronaut atunci: “Un pas mic pentru om, un pas uriaş pentru omenire”, au intrat în istorie. Imediat, Armstrong este urmat şi de Aldrin. Cei doi astronauţi se plimbă două ore şi jumătate pe Lună, culegând probe de sol şi făcând poze.

Ei au lăsat pentru posteritate steagul Statelor Unite şi o placă ce aminteşte că pământenii au ajuns în iulie 1969 pentru prima dată pe Lună. Câteva instrumente ştiinţifice, o ramură de măslin realizată din aur şi un disc cu mesajele şi semnăturile a 73 de şefi de state din întreaga lume au fost de asemenea lăsate pe suprafaţa lunii.

Armstrong şi Aldrin s-au întors apoi în modulul lunar şi au decolat spre modulul de comandă. Acesta s-a întors pe orbita terestră, iar capsula în care se aflau cei 3 astronauţi a amerizat pe 24 iulie, în largul coastelor arhipelagului Hawaii. În următorii trei ani, NASA a mai trimis încă zece astronauţi pe Lună. Ultimii au ajuns pe Lună în 1972, în timpul misiunii Apollo 17.

Aselenizarea nu a fost deloc un eveniment lipsit de controverse. Momentul istoric a adus cu sine și o mulțime de teorii conform cărora primii pași pe lună au fost fabricați într-o bază militară americană.

Una din teoriile conspiraţiei, avansată de mai mulţi ani, spune că cei doi astronauţi, Neil Armstrong şi Eugene Aldrin nu au păşit de fapt pe Lună, ci chiar aici, pe Pământ, şi anume în Deşertul Nevada. Contestatarii autenticităţii evenimentului au şi argumente. De exemplu, de ce în nici una dintre fotografiile făcute în timpul misiunii Apollo 11 nu se văd stelele? Apoi, cum se face că steagul american reuşeşte să fluture, atâta timp cât pe Lună nu există aer, deci nu pot exista nici curenţi?

Dacă fotografiile ar fi fost făcute, într-adevăr, pe Lună, unde Soarele e singura sursă de lumină, umbrele obiectelor ar fi fost paralele, nu divergente sau convergente, cum apar în unele imagini. Până şi urmele lăsate de astronauţi pe solul lunar au fost puse sub semnul îndoielii. Scepticii spun că acestea sunt prea clare, fapt imposibil pe suprafaţa uscată a lunii. Urme atat de bine definite nu puteau fi făcute decât în nisip ud, cred adepţii teoriei conspiraţiei.

Specialiştii NASA au încercat să demonteze punct cu punct toate aceste contestaţii. De pildă, steagul pare că flutură pentru că este montat pe tije metalice subţiri. Sau, potrivit cercetătorilor, praful lunar este similar cu praful de puşcă extrem de fin şi deci păstrează foarte bine amprentele.
Cu toate acestea, adepţii teoriei conspiraţiei persistă în ideea că americanii nu au fost pe Luna şi că totul a fost cea mai mare farsă din istoria omenirii, pusă la cale de NASA la cererea Administraţiei de la Washington.

Care este de fapt realitatea?