După troienele de zilele trecute și nebunia din trafic, urmează coșmarul, iar coșmarul nu e alb și pufos, ci ud. Iar agonia va fi/este și mai pronunțată pentru că vom alege comozi mașina ca să nu cumva vreun șofer, grăbit și neatent, să ne stropească în stația de autobuz.

Nicidecum ficțiune, cele menționate mai sus se întamplă în realitate pe străzile cu canalizări deficitare ale capitalei, toate. Ai impresia că Dâmbovița s-a revărsat, dar nu-i așa.

Încă de când m-am trezit și am pășit în stradă m-am scufundat la propriu, dar am și plutit. Am plutit într-altă dimensiune, visând că locuitorii Bucureștiului vor avea condiții decente demne de o capitală europeană.

Cred că din ciclul “Romania, the land of choice” ar putea face parte cu brio și o reclamă cu “București mica Veneție”, astfel am reîmprospăta aerul micului Paris, aducându-l pe picior de egalitate cu coloșii turistici din vest.

Una peste alta, vă sfatuiesc cu căldură (căci avem nevoie) să nu vă supărați dacă intrați la apă și să vă rugați să trecem ușor și peste perioadă cu mocirlă din viața noastră.

S-auzim de bine!

…fericit.

“La urma urmei ce e fericirea? Dragoste, se spune. Dar dragostea nu a adus și nici nu va aduce vreodată fericirea. Dimpotrivă, nu e decât neliniște, un câmp de luptă, nopți nedormite când ne întrebăm dacă e bine ce facem. Adevărata dragoste este plăsmuită din extaz și agonie…” spune Paulo Coehlo, dar dragostea toate le suferă, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.

Fericirea, pe lângă preceptele Sfintei Scripturi, este starea de moment, este bucuria launtrică ce nu poate fi exprimată în cuvinte.

Evadez, reacționez spontan, scriu, mă dezlănțui, sunt pasional, zâmbesc, trăiesc, deci sunt fericit. Însă din ce în ce mai puțin ne mai bucură cu adevărat lucrurile mărunte. Aspirăm la bunuri și foloase materiale fără să ne întrebăm dacă le merităm cu adevărat.

Acum că am aberat un pic, din ciclul chestiilor primite pe email, iată un strop de fericire:

Un copil în masină cu tatăl, vede niște prostituate făcând trotuarul.
- Tati, tati, cine sunt doamnele alea?
- Nimeni, nimeni, uite pe partea cealaltă un magazin de jucării!, spune tatăl jenat.
- Da, da, l-am văzut, da’ cine sunt doamnele alea?
- Ăăă, sunt vânzătoare ambulante.
- Daaa?!… și ce vând?
- Vând… un pic de fericire.
Copilul ajuns acasa, cu gândul la vânzătoarele de fericire, sparge pușculita, ia 5 lei  și pleacă să-și cumpere niște fericire.
Merge la una din prostituate și-i spune: – Doamnă, va rog frumos, îmi puteți vinde niste fericire de 5 lei?
Femeia rămâne blocată, dar îl duce pe băiețel la ea acasă și-i prepară trei felii de pâine cu ciocolată.
Spre seară, copilul vine acasă și-și găsește părinții preocupați.
- Unde-ai fost? Ne-am făcut probleme!
- Am fost la doamnele alea să cumpăr fericire.
Tătăl (alb ca varul): Ahaaa… și… cum a fost?
- Păi, pe primele două le-am rezolvat, pe-a treia doar am lins-o și gata!

În seara aceasta am fost nevoit să fac o plimbare până la Gara de Nord și m-am îngrozit ce întârziere aveau trenurile si nimeni nu “știa” ce se întâmplă de fapt. Ca să vedeți și voi cum stătea treaba am atașat aici o fotografie.

Călătoresc de cel puțin 4 ori pe lună cu trenul de la 14 ani și am observat doar 2 îmbunătățiri insignifiante (modernizarea gării din Craiova și câteva vagoane recondiționate) în raport cu toate neajunsurile.

Biletele s-au scumpit enorm, blaturile sunt la ordinea zilei, controlorii chiar se strâmbă când observă că ai bilet, iar jegul domnește ca la el acasă, chiar și toaletele publice fiind mai curate. Dar cel mai tare mă preocupă nesiguranța care bântuie sistemul feroviar. Anul trecut, la incidentul de la Valea Călugărească, mi-am propus să merg mai rar cu trenul. N-a fost să fie!

Stau și mă minunez văzând cum în România se duce dracu tot! Și îi mulțumesc lui Dumnezeu că n-au rezultat victime în niciunul din cele 3 trenuri care au deraiat în ultimele săptămâni în scumpa noastră țărișoară “pe-un picior de plai, pe-o gură de (canal) Rai”.

Pe unii ne-a umplut de bucurie, pe alții de amarăciune, însă, una peste alta, după cum deja scriu marile cotidiene, concertul Madonnei la București a fost de senzație. Atmosfera a fost rigidă și usor nervoasă încă de la început. Au contribuit, din plin, și condițiile în care s-a desfășurat show-ul, parcul Izvor devenind neîncăpător. Organizatorii nu au fost deloc inspirați cand l-au ales: nori întregi de praf s-au ridicat în scurt timp de la deschiderea porților de acces. Cozi la jetoane, cozi la apă și bere, cozi interminabile la toalete, amintind parcă de perioada de dinainte de 1989. Dar, la disconfortul celor 60000 de spectatori, a mai contribuit și faptul că solista a urcat pe scenă la mai bine de o oră după Paul Oakenfold, cel care a deschis concertul. De asemenea, fanii, ca niște “cunoscători”, s-au mai plâns și de performanța vocală a artistei.

Diva și-a făcut apariția pe scenă în jurul orei 22:00. Mulțimea a uitat, un pic, de așteptarea prelungită și de neajunsuri și a explodat odată cu acordurile primei melodii, “Candy Shop”.

Au fost și plusuri destule, îndeajuns să astupe gura plângăcioșilor: forma fizică impecabilă a cântăreței, costumele (atât ale Madonnei cât și ale dansatorilor), dansatorii în sine, luminile, efectele sonore, coregrafia și imaginile care se derulau pe imensele ecrane.

Un episod apreciat de publicul bucureștean a fost momentul în care Madonna l-a omagiat pe bunul sau prieten Michael Jackson. A tinut ca, alaturi de ea, sa urce pe scena si sosia megastarului pe ritmurile hit-ului Billi Jean. Si, asa cum îi stă în fire, cum a făcut și cu Britney Spears sau Christina Aguillera, Madonna a sărutat la un moment dat una dintre dansatoarele sale, îmbracată în mireasă.

Artista n-a lăsat loc pentru bis-uri, dar, nici publicul n-a aclamat-o la scenă deschisă, însă, cum era de așteptat, spectacolul a atras ca un magnet numeroși turiști și bucureșteni. Unii dintre ei s-au postat dincolo de garduri, și au privit către scenă din balcoanele vecinilor, cățărați pe stâlpi, în copaci sau pe umerii prietenilor.